Descriere
Sumar
Despre autori
Traducere de Aurelia Stoica. Prefaţă de Michel Meyer.
Tratatul de argumentare este cea mai cunoscută operă a lui Perelman, scrisă în colaborare cu Lucie Olbrechts-Tyteca, cu care de altfel a şi dezvoltat conceptual curentul numit Noua Retorică. Perelman pune din nou în discuţie retorica aristotelică şi propune recunoaşterea legitimităţii filosofice a acesteia, contrară abordării lui Platon, care asocia arta persuadării cu sofistica şi manipularea.
Această întoarcere la retorica argumentativă coincide cu innoirea interesului pentru figuri sau tropi, care duce la crearea unei „noi retorici” a figurilor, în cadrul dezvoltării poeticii şi a semioticii. Chiar dacă această nouă retorică nu se va impune decât spre finele anilor 70 ai secolului trecut, lucrarea lui Perelman se numără printre cele mai inovatoare din perspectiva paradigmei filosofice a epocii respective.
„Între ontologie, cu o supleţe îndoielnică, dar infinită, şi raţionalitatea apodictică, matematică sau silogistică, dar limitată, Perelman a luat cea de-a treia cale: argumentarea, care raţionează fără a constrânge, dar care nu obligă nici la renunţarea la Raţiune în beneficiul iraţionalului sau al indicibilului.” Michel Meyer
Prefaţă de Michel Meyer
Introducere
Partea întâi
Cadrele argumentării
§ 1. Demonstraţie şi argumentare
§ 2. Contactul spiritelor
§ 3. Oratorul şi auditoriul său
§ 4. Auditoriul în calitate de construcţie a oratorului
§ 5. Adaptarea oratorului la auditoriu
§ 6. A persuada şi a convinge
§ 7. Auditoriul universal
§ 8. Argumentarea în faţa unui singur auditor
§ 9. Deliberarea cu sine însuşi
§ 10. Efectele argumentării
§ 11. Genul epidictic
§ 12. Educaţie şi propagandă
§ 13. Argumentare şi violenţă
§ 14. Argumentare şi implicare
Partea a doua
Punctul de plecare al argumentării
Capitolul I. Acordul
§ 15. Premisele argumentării
a) TIPURILE DE OBIECT DE ACORD
§ 16. Faptele şi adevărurile
§ 17. Prezumţiile
§ 18. Valorile
§ 19. Valori abstracte şi valori concrete
§ 20. Ierarhiile
§ 21. Locurile
§ 22. Locuri ale cantităţii
§ 23. Locuri ale calităţii
§ 24. Alte locuri
§ 25. Utilizarea şi reducţia locurilor: Spirit clasic şi spirit romantic
b) ACORDURILE PROPRII UNOR ANUMITE ARGUMENTĂRI
§ 26. Acorduri ale unor auditorii particulare
§ 27. Acorduri proprii fiecărei discuţii
§ 28. Argumentarea „ad hominem” şi petiţia de principiu
Capitolul II. Alegerea datelor şi adaptarea lor în vederea argumentării
§ 29. Selectarea datelor şi prezenţa
§ 30. Interpretarea datelor
§ 31. Interpretarea discursului şi problemele acesteia
§ 32. Alegerea calificărilor
§ 33. Despre uzajul noţiunilor
§ 34. Clarificarea şi obscurizarea noţiunilor
§ 35. Uzajele argumentative şi plasticitatea noţiunilor
Capitolul III. Prezentarea datelor şi forma discursului
§ 36. Materia şi forma discursului
§ 37. Probleme tehnice de prezentare a datelor
§ 38. Forme verbale şi argumentare
§ 39. Modalităţile în exprimarea gândirii
§ 40. Forma discursului şi comuniunea cu auditoriul
§ 41. Figuri de retorică şi argumentare
§ 42. Figurile alegerii, ale prezenţei şi ale comuniunii
§ 43. Statutul elementelor de argumentare şi prezentarea lor
Partea a treia
Tehnicile argumentării
§ 44. Generalităţi
Capitolul I. Argumentele cvasi logice
§ 45. Caracteristici ale argumentării cvasi logice
§ 46. Contradicţie şi incompatibilitate
§ 47. Procedee care permit evitarea unei incompatibilităţi
§ 48. Tehnici care vizează prezentarea unor teze drept compatibile sau incompatibile
§ 49. Ridicolul şi rolul său în argumentare
§ 50. Identitate şi definiţie în argumentare
§ 51. Analiticitate, analiză şi tautologie
§ 52. Regula de justiţie
§ 53. Argumentele reciprocităţii
§ 54. Argumentele tranzitivităţii
§ 55. Includerea părţii în întreg
§ 56. Divizarea întregului în părţile sale
§ 57. Argumentele comparaţiei
§ 58. Argumentarea prin sacrificiu
§ 59. Probabilităţi
Capitolul II. Argumentele bazate pe structura realului
§ 60. Generalităţi
a) LEGĂTURILE DE SUCCESIUNE
§ 61. Legătura cauzală şi argumentarea
§ 62. Argumentul pragmatic
§ 63. Legătura cauzală ca raport al unui fapt cu consecinţa lui sau al unui mijloc cu un scop
§ 64. Scopurile şi mijloacele
§ 65. Argumentul risipei
§ 66. Argumentul direcţiei
§ 67. Depăşirea
b) LEGĂTURILE DE COEXISTENŢĂ
§ 68. Persoana şi actele sale
§ 69. Interacţiunea dintre act şi persoană
§ 70. Argumentul autorităţii
§ 71. Tehnicile de ruptură şi de frânare opuse interacţiunii act-persoană
§ 72. Discursul ca act al oratorului
§ 73. Grupul şi membrii săi
§ 74. Alte legături de coexistenţă, actul şi esenţa
§ 75. Legătura simbolică
§ 76. Argumentul dublei ierarhii aplicat legăturilor de succesiune şi de coexistenţă
§ 77. Argumente privitoare la diferenţele de grad şi de ordin
Capitolul III. Legăturile care întemeiază structura realului
a) ÎNTEMEIEREA PRIN CAZUL PARTICULAR
§ 78. Argumentarea prin exemplu
§ 79. Ilustrarea
§ 80. Modelul şi antimodelul
§ 81. Fiinţa perfectă ca model
b) RAŢIONAMENTUL PRIN ANALOGIE
§ 82. Ce este analogia
§ 83. Relaţiile dintre termenii unei analogii
§ 84. Efecte ale analogiei
§ 85. Cum se utilizează analogia
§ 86. Statutul analogiei
§ 87. Metafora
§ 88. Expresiile cu sens metaforic sau metafore adormite
Capitolul IV. Disocierea noţiunilor
§ 89. Ruptura de legătură şi disocierea
§ 90. Cuplul „aparenţă-realitate”
§ 91. Cuplurile filozofice şi justificarea lor
§ 92. Rolul cuplurilor filosofice şi transformările lor
§ 93. Exprimarea disocierilor
§ 94. Enunţuri care incită la disociere
§ 95. Definiţiile disociative
§ 96. Retorica în calitate de procedeu
Capitolul V. Interacţiunea argumentelor
§ 97. Interacţiunea şi forţa argumentelor
§ 98. Aprecierea forţei argumentelor, factor de argumentare
§ 99. Interacţiunea prin convergenţă
§ 100. Amploarea argumentării
§ 101. Pericolele amplorii
§ 102. Paliativele la pericolele amplorii
§ 103. Ordine şi persuasiune
§ 104. Ordinea discursului şi condiţionarea auditoriului
§ 105. Ordine şi metodă
Fondator al noii retorici, Chaïm Perelman (1912-1984), născut la Varşovia, a emigrat în Belgia în 1925 unde a fost, pînă în 1978, profesor de logică, de morală şi de metafizică la universitatea din Bruxelles. În afara Tratatului de argumentare, printre altele, a mai publicat: Rhétorique et philosophie (cu L. Olbrechts-Tyteca, P.U.F., 1952), Justice et raison (Presses universitaires de Bruxelles, 1963), Droit, morale et philosophie (L.G.D.J., Paris, 1968), Le Champ de l'argumentation (P.U.B., Bruxelles, 1969), Logique juridique (Dalloz, Paris, 1976), L'Empire rhétorique (Vrin, Paris, 1977), Le Raisonnable et le déraisonnable en droit (L.G.D.J., Paris, 1984).
Lucie Olbrechts-Tyteca (1899 - 1987) a fost colaboratoarea apropiată a lui Chaïm Perelman din 1948 până la moartea acestuia, în 1984. Cariera ei universitară este strâns legată de opera lui Perelman şi de concepţia acestuia legată de Noua Retorică. Cărţi publicate (altele decât cele în colaborare cu Perelman): Le Comique du Discours (1974).